A mai rămas o lună până la alegerile pentru Parlamentul European. Ba chiar mai puțin, dacă avem în vedere că Țările de Jos vor da startul pe 6 iunie. În Irlanda, votul va avea luc pe 7 iunie, în timp ce majoritatea ţărilor membre, inclusiv România, organizează scrutinul în 9 iunie. Una dintre mizele cele mai importante ale alegerilor europene este cea legată de desemnarea ocupanților funcțiilor de vârf în cadrul Uniunii:

-președintele Comisiei,

-președintele Consiliului și

-șeful Băncii Centrale Europene.

Parlamentul joacă un rol crucial în aceste procese – și iată cum:

Potrivit Tratatului de la Lisabona, care guvernează astăzi Uniunea Europeană, președintele Comisiei este desemnat ținându-se seama de alegerile pentru Parlamentul European și după ce s-a procedat la consultările necesare, relatează RFI citat de Rador Radio România.

Instituția care înaintează nominalizarea este Consiliul European – deci șefii de state și de guverne. Decizia se ia cu majoritate calificată iar nominalizarea este înaintată Parlamentului European, care trebuie să voteze cu majoritate simplă.

În cazul în care candidatul nu întrunește majoritatea, Consiliul European trebuie să facă o altă propunere, în termen de o lună.

Nominalizarea este precedată de un întreg șir de consultări între statele și guvernele reprezentate în Consiliul European și Parlamentul nou ales. Persoana propusă trebuie să întrunească majoritatea în cadrul statelor membre dar și a Parlamentului, de unde și precizarea că trebuie să se țină cont de rezultatele alegerilor. Cu alte cuvinte, trebuie să se formeze o majoritate în cadrul grupurilor politice alese, care să agreeze nominalizarea Consiliului.

În cadrul ultimelor două runde de alegeri europene, marile familii politice au înaintat pe listele lor așa-numiții candidați de vârf, care reprezentau propunerile pentru șefia Comisiei. Această procedură nu este prevăzută în niciun tratat dar teoretic, șefia Comisiei ar trebui să revină candidatului la vârf din partea formațiunii care a întrunit cel mai mare număr de voturi.

S-a întâmplat în 2014, când Jean-Claude Juncker, din partea PPE, a devenit șef al executivului European. Nu și în 2019, când Manfred Weber, din partea aceleiași formațiuni, nu a obținut funcția.

Consiliul European a propus-o pe Ursula von der Leyen, care a trecut apoi de Parlamentul European în urma unui vot strâns.

Acum, actuala șefă a Comisiei Europene este candidatul la vârf al PPE dar există deja zvonuri cum că istoria din 2019 s-ar putea repeta și Consiliul ar putea face o altă nominalizare, chiar dacă, după toate așteptările, PPE va rămâne principala familie politică după și 9 iunie.

Urmează apoi desemnarea membrilor Comisiei, propuși de guverne, câte unul din fiecare stat membru. Aceasta presupune o negociere complexă, iar candidații trebuie să treacă un examen extrem de sever în comisiile Parlamentului European, înainte de a fi votați în bloc de către plen.

Iar dacă președintele Comisiei Europene poate fi comparat cu un prim-ministru, președintele Consiliului Consiliul European poate echivala cu un președinte cu puteri foarte limitate. El este desemnat de către șefii de state și de guverne, cu majoritate calificată.

Ministrul de externe al UE, un rol jucat de Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, este desemnat de Consiliul European, cu majoritate calificată și cu acordul președintelui Comisiei. Tot Consiliul European numește, cu majoritate calificată președintele Băncii centrale Europene, după consultarea Parlamentului European și a Consiliului guvernatorilor băncilor centrale.

Iată, așadar, un proces destul de complicat de negociere, în care, pe lângă criteriile deja expuse, trebuie să se țină cont și de repartiția geografică și echilibrul de gen.

Dar, până la urmă, culoarea politică a celor care vor ocupa funcțiile de vârf depinde în mare măsură de ceea ce vor vota cetățenii europeni, în perioada 6-9 iunie.