Profesorul universitar Dan Dungaciu afirmă că, pentru România, aderarea la NATO nu a fost doar o chestiune de securitate, ci şi “locul unde trebuia să mergem ca să nu cădem de pe hartă” şi, în acest sens, după 1989, “busola strategică a românilor (…) a funcţionat mai bine decât cea a politicienilor”.
“NATO nu a fost doar o chestiune de securitate pentru noi, ci şi locul unde trebuia să mergem ca să nu cădem de pe hartă, să nu rămânem afară, să nu rămânem ‘de căruţă’, având conştiinţa limpede că drumul spre UE e infinit mai complicat şi că acolo nu ne vom califica curând. Din această stare de spirit a pornit totul. Cine vorbeşte astăzi ultragiat, chipurile, despre faptul că românii nu ar fi occidentali, să se gândească mai bine la acele momente, când românii au ales Vestul uneori în pofida elitelor lor politice!”, a declarat Dan Dungaciu, pentru AGERPRES.
El a accentuat că “busola strategică a românilor” a funcţionat mai bine, după 1989 decât cea a politicienilor,
“Am pornit de la busola strategică a românilor care, după 1989, a funcţionat mai bine decât cea a politicienilor. (…) România a pornit, mai bine zis a repornit în proiectul de integrare în instituţiile europene cu un deficit enorm. Regimul Ceauşescu a fost naiv şi mediocru apropo de schimbările care urmau să vină, nu le-a înţeles sau anticipat, iar pentru România nu se pregătise terenul sau ceea ce a fost atunci ideologia de întâmpinare, geografia simbolică, i-am spus eu, adică aparatul ideologic necesar viitoarei integrări. Pentru Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, se aşezase masa: resurecţia ideii de ‘Europa Centrală’ (Mitteleuropa), Europa pierdută, Europa uitată, Europa catolică şi protestantă. Au apărut prin anii ’80 şi institute create să se ocupe explicit de aceste state, să publice şi să cultive autorii de acolo – cine mai vorbeşte despre ei astăzi sau despre Mitteleuropa? A fost făcută atunci pregătirea unei geografii simbolice care a făcut absolut firească integrarea urgentă şi decolarea acestor state după căderea comunismului”, a susţinut profesorul.
Intrarea în NATO s-a făcut la presiunea publică
În opinia sa, problema României a fost că integrarea în NATO imediat după căderea regimului nu a fost de la sine înţeleasă, fiind nevoie de “presiune publică”, implicită sau explicită, pentru ca proiectul să intre pe făgaşul firesc.
“A fost nevoie de disperarea populară de a nu fi lăsaţi pe dinafară! Repet. Asta a fost NATO într-o primă instanţă pentru români. Pentru noi, şi pentru celelalte state. De altfel, nu a existat vreo alternativă viabilă la proiectul Vest. Noi nu am fost nici ucraineni nici ‘moldoveni’. Acolo a existat o ruptură între Est şi Vest, mai pe şleau, a existat multă vreme, şi mai există, o jumătate de populaţie, cel puţin, care îşi vedea viitorul în relaţia cu Estul: CSI, Moscova etc. Nu era nicio dramă existenţială, era ceva natural. În cazul nostru nu a fost asta. Era sau cu Vestul sau cădeam de pe hartă. De aici şi disperarea, sociologic vorbind, de a intra în NATO. Poţi să intri în NATO cu tancuri vechi, dar nu poţi intra în UE cu camioane vechi, spunea atunci Ministrul Apărării din Germania. Adică era mai uşor să intri în NATO decât în UE. Şi, evident, avea dreptate. De aceea românii aveau scoruri neverosimile pentru intrarea în NATO: peste 85%, 90%. Enorm! Sigur, exista obsesia rusă, teama de Rusia – foarte sănătoasă şi corectă, de altminteri. Dar asta nu explică totul”, a punctat analistul politic.
Potrivit acestuia, pentru a evalua unde se află România la 20 de ani de la aderarea la NATO, ar trebui să privim spre Ucraina şi Republica Moldova.
“Unde suntem acum? Înţelegem mai bine prin comparaţie. Unde sunt Ucraina şi Republica Moldova? După căderea URSS, aceste state au ales greşit. Fără o identitate limpede în anii ’90, de fapt nu o au nici astăzi, Ucraina este într-un proces violent şi tragic de reconfigurare identitară, să vedem cu ce rezultate pe termen lung – cineva întreba, sagace, ce s-ar fi întâmplat cu identitatea ucraineană, dacă rezistenţa în faţa Rusiei din primele zile nu ar fi fost de succes? Dar asta e altă discuţie. Deci, deosebirea majoră dintre noi, cei din UE şi NATO, şi ceilalţi, este că, indiferent câtă agitaţie politică este la noi, noi suntem instabili într-un mediu stabil. La ceilalţi, indiferent câtă stabilitate politică ar avea, ei sunt stabili într-un mediu instabil. Mai pe scurt, lor li se poate întâmpla oricând orice. Cum vedem acum că se întâmplă, din păcate”, a explicat Dungaciu.
Retrospectiv, dacă privim la cei 20 de ani de apartenenţă la NATO, cel mai important moment a fost, Consensul de la Snagov din 1995, susţine acesta. “Atunci, societatea românească a obligat elitele politice să intre pe un drum ireversibil, care a însemnat NATO, parteneriatul strategic cu SUA şi UE, iar testul succesului este astăzi, când vedem că există un război la frontiera NATO şi există toate datele să credem că va rămâne acolo”, a adăugat Dungaciu.
